Corifeu şi apostol al neamului său, Andrei Şaguna (1809-1873), prin tot ce a cutezat întru propovăduirea românismului, apărarea credinţei strămoşeşti ortodoxe şi ridicarea culturală a românilor a fost, în egală măsură, expresia timpului său şi pentru că, prin întrega sa operă religioasă, politică şi cărturărească a anticipat unirea şi propăşirea prin cultură şi credinţă a poporului român, a rămas contemporanul nostru.
S-a născut la 1 ianuarie 1809, la Miskolc, în nordul Ungariei, în familia de origine macedo-română a lui Naum şi Anastasia Şaguna. Deşi se trăgeau de generaţii din confesiunea ortodoxă, la vârsta de 8 ani copilul Anastasie (viitorul Andrei) împreună cu familia sa vor fi trecuţi cu forţa la confesiunea catolică. Mama copiilor încearcă să se opună acestui plan, şi va pleca cu copiii la un unchi al ei, la Pesta, care avea o situaţie materială foarte bună. Dificultăţile financiare îl vor face pe Naum Şaguna să accepte promisiunile episcopului romano-catolic Stefan Fischer de a se ocupa de cheltuielile educaţiei copiilor, dacă vor trece la confesiunea catolică.
În 1816, Anastasie Şaguna începe şcoala de la Miskolc. În 1826 termina gimnaziul catolic la călugării piaristi din Pesta. La 29 decembrie 1826 trece la Ortodoxie printr-o declaraţie scrisă în limba latină, din convingere şi pentru că aceasta a fost religia strămoşilor săi. A fost un act de curaj şi de demnitate, deşi aproape se autoexcludea din societatea (catolică şi protestantă) în care trăia.
Între 1826-1829 urmează filosofia şi dreptul la Buda şi le termină. În 1829, pleacă la Vârseţ şi se înscrie la teologie. La 1 noiembrie 1833, intră în monahism şi îşi schimbă numele în Andrei. Între 1834-1838, trece prin toate treptele ierarhice până la preot şi cele onorifice până la protosinghel. În 1842 este făcut arhimandrit la mănăstirea Hopova. În 1845 este stareţ al mănăstirii Covil, în eparhia Neoplantei din Serbia. La 15/27 iunie 1846, este trimis vicar general la Sibiu, în locul episcopului Vasile Moga.
La 18/30 aprilie 1848, este hirotonit la Carlovit ca episcop al Transilvaniei. Cu prilejul hirotoniei a rostit cuvintele rămase memorabile: „Pe românii transilvaneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez“. E o declaraţie–program. Ea dovedeşte că ştia unde merge şi ce avea de făcut. Nu era un simplu plasament al unui oarecare aromân, poate incomod pentru sârbi şi pe care aceştia au voit a-l trimite cât mai departe, sau poate să fi gândit că trimit aici un om format şi promovat de ei, prin care să se revină în Transilvania la situaţia de dinainte de Vasile Moga, cu episcopi sârbi la Sibiu.
La 3-15 mai 1848, la numai câteva zile după hirotonie şi întoarcerea de Carlovit, merge la Blaj şi prezidează, împreună cu episcopul greco-catolic Lemeny, Adunarea de pe Câmpia Libertăţii. I se încredinţează Petiţiunea naţională ca s-o înmâneze împăratului de la Viena, Francisc Iosif. În 16/28 decembrie 1948, organizează o nouă Adunare la Sibiu. Se întocmeşte o noua Petiţiune şi tot el este însărcinat s-o ducă împăratului, ceea ce şi face. Era o vreme de redeşteptare naţională şi Şaguna devine dintr-o dată conducătorul ei. Peste câteva luni conduce o noua delegaţie la Viena. Prezintă Memoriul naţiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, un document politic de mare importanţă, mai ales pentru că în el se afirma ideea unităţii românilor din Imperiul habsburgic. Şaguna se implica tot mai mult în destinul Transilvaniei şi în afirmarea drepturilor românilor. De aceea, Eminescu va observa că „Şaguna a fost om politic din creştet până-n tălpi“.
La 27 august 1850, se deschide la Sibiu Tipografia eparhială întemeiată pe banii lui Şaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărţi de istorioare biblice şi manuale de teologie. În acelaşi an, 1850, a primit titlul de baron. Inaugurarea tipografiei lui Şaguna, la Sibiu venea numai la zece ani după cea inaugurată de M. Kogălniceanu la Iaşi. Aceşti zece ani diferenţă sunt însă aproape de neglijat dacă avem în vedere condiţiile în care cei doi au pus bazele unei instituţii de mare importanţă pentru dezvoltarea culturală, Moldova era liberă, Transilvania era din nou sub opresiune, după slabele rezultate ale Revoluţiei de la 1848.
La 1 ianuarie 1853 se întemeiază Telegraful Român, singurul ziar din România cu apariţie neîntreruptă până astăzi. În anul 1853, Şaguna reorganizează învăţământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie şi pedagogie cu durata de 3 ani, care se va numi Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, organizează peste 800 de şcoli primare confesionale. Din îndemnul lui Şaguna se tipăresc 25 de manuale şcolare. Sub îndrumarea sa, s-au întemeiat liceele ortodoxe din Braşov şi Brad. În anul 1857, începe strângerea fondurilor pentru o nouă catedrală în Sibiu.
În 1858, Şaguna publica Biblia, a cincea după Biblia de la Bucureşti (1688) a lui Ioan Bob (1795), a lui Gavril Banulescu-Bodoni de la Petersburg (1819) şi cea de la Buzău (1854), a lui Filotei. Şaguna face îndreptări de limbă şi îi scrie prefaţa. El se declară de acord cu teoria circulaţiei cuvintelor, în sensul că „acea limbă este bună, care e înţeleasă de toţi românii de pretutindeni“. Limba Bibliei trebuie să fie vorbită de popor, să exprime „chipul cugetării poporului“. Nu cade în plasa exagerărilor latinizanţilor, dovedind un bun simţ literar şi filologic mult mai corect şi mai firesc decât al filologilor profesionişti care voiau sa creeze o limbă artificială.
Trebuie menţionat şi Calendarul, revista anuală întemeiată de Şaguna, care îşi continua apariţia şi astăzi, sub numele de Îndrumător bisericesc.
La 4 noiembrie 1861, în urma demersurilor lui Şaguna la Viena, la Curte, se aprobă Statutele Asociaţiunii transilvăne pentru literatura română şi pentru cultura poporului român (ASTRA). Ideea Asociaţiunii aparţine lui Ioan Cavaler de Puşcariu. Materializarea ei aparţine unor bărbaţi de seamă ai vremii, printre care Şaguna, G. Bariţiu, preotul Timotei Cipariu, Ion Raţiu şi alţii. Şaguna a fost ales primul preşedinte şi a fost la inima lui pâna la moarte. El se bucura că Asociaţiunea va promova limba româna: „Aici voi fi norocos a auzi sunetele cele dulci ale limbii mele materne“. Duşmanii lui au lansat la un moment dat zvonul că n-ar şti româneste. Oameni mici la suflet au existat dintotdeauna!
În iulie 1862, s-a organizat la Braşov Adunarea generală a Asociaţiunii şi o expoziţie de produse industriale transilvănene. Şaguna vorbeşte despre cultivarea limbii şi a culturii române. La 24 decembrie 1864, Şaguna reuşeşte să capete recunoaşterea reînfiinţării Mitropoliei Transilvaniei, cu reşedinta la Sibiu, Mitropolie care fusese desfiinţată în anul 1700, când s-a impus violent în viaţa Transilvaniei uniaţia. El înfiintează şi doua episcopii noi, una la Arad şi alta la Caransebeş. În ianuarie 1865, el cere ieşirea de sub jurisdicţia Patriarhiei sârbeşti de la Carlovit. În anul 1867, împotriva voinţei românilor – de nobis sine nobis – se instalează dualismul austro-ungar, se anulează toate legile favorabile românilor. Românii se vor framânta mult şi se vor împărţi în două tabere: activiştii, care doreau să lupte pentru drepturile lor chiar în Parlamentul de la Budapesta şi pasiviştii, care recomandau abţinerea de la orice colaborare politică în Parlament. Şaguna a fost de partea activiştilor. Temperament de luptător, el n-a crezut în retragerea din luptă, ştiind că o astfel de „grevă“ n-ar putea obţine nimic de la o stăpânire cinică şi opresoare. I se va da dreptate abia la sfârşitul vieţii, când toţi se vor uni din nou pe programul activismului. Neînţelegerile acestea dintre români l-au amărât grav pe Şaguna, pâna la îmbolnăvire.
La 14 septembrie 1868, la propunerea şi pe textul lui Şaguna, Congresul National Bisericesc aproba Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Biserica sa avea un Parlament, Congresul, acum capătă şi o Constituţie. Românii nu le puteau avea pe cele politice: Şaguna suplineşte aceasta prin organizarea bisericească. Printre marile şi genialele idei şi fapte ale lui Şaguna, aceasta nu trebuie uitată. Principiul de baza al Statutului era angajarea în conducerea treburilor românesti şi a Bisericii ortodoxe a laicilor şi a preotilor, în proporţie de două treimi laici şi o treime preoţi. Peste ani, când se vor întocmi Statutele Patriarhiei Române din România Mare, acest principiu şagunian va fi preluat şi păstrat în organizarea bisericească până astăzi.
În 1870, Şaguna a fost ales membru de onoare al Academiei Române, o recunoaştere, a marilor sale merite culturale, bisericesti şi naţionale. La 25 iunie 1873, bolnav, a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat în cimitirul bisericii din Răşinari. A murit întristat de neputinţa românilor de a fi într-o simţire, o voinţă şi un gând, ultimul său cuvânt, testamentar, a fost: „Trăiti în pace, nu vă învrăjbiţi“.
Om al Bisericii, dar şi om cu deosebite calităţi politice indispensabile într-o vreme în care, fără acestea, nu se putea face faţă abuzurilor Puterii, Şaguna a ştiut să citească în semnele timpului, în evenimente şi împrejurări şi să tragă pentru poporul său foloasele până la limita posibilului. Cutezător al înnoirilor, a înfiinţat instituţii noi, româneşti, a imaginat forme de activităţi publice, adesea în spiritul vremii, dar şi împotriva ei, din perspectiva pe care le anticipa cu deosebit spirit diplomatic. A ştiut să profite de slăbirea Imperiului când a fost cazul, şi să-i dea impresia că îl susţine când era evident că nu se putea altfel.
În 1859, Austria pierde Lombardia în războiul cu Franţa şi Italia şi trebuie să facă faţă unui deficit bugetar de 280 de milioane de florini.
În aceste condiţii, participând la lucrările Senatului, Şaguna a ştiut să profite de evenimente. Şi-a dat mâna cu Andrei Mocioni, care reprezenta pe românii din Banat, şi cu baronul Nicolae Petrina din Bucovina. Erau – ca şi el – macedoromâni. Se cerea trecerea la o guvernare constituţională şi naţiunile componente al Imperiului cereau drepturi. În ciuda evidenţei, ungurul Gheorghe Majlath afirma că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, şi respingea pretenţiile celorlalte naţiuni. Şaguna s-a opus, afirmând identitatea românilor ca români. El a cerut „constituţii provinciale corespunzătoare, egală îndreptăţire a tuturor naţiunilor şi dreptul limbii lor în toate dregătoriile, aşezarea religiei creştine pe o treaptă egală între ele ca şi faţă de Stat, asigurarea de către stat a tuturor instituţiilor confesionale“.
Şaguna avea încă din prima tinereţe experienţa maghiarizarii. La şcoală a fost trecut „Hungarus“. De aceea cere trecerea la ortodoxie, căci era socotit şi catolic. A fost şi acesta un act care prevenea asupra unui destin deosebit.
La moartea lui Şaguna episcopul sas G.D. Teutsch a scris: „Şaguna a fost conducătorul intelectual singurul cunoscut al poporului său şi a putut să obţină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele“. George Bariţiu, care era unit, scria: „Ce să zicem despre imensele progrese făcute în arhidieceza greco-orientală, atât în reşedinţa sa de la Sibiu, cât si în afară, în cler! Despre aceasta pot să judece numai acei fii ai Patriei care cunoscuseră starea ei deplorabilă dinainte de 1848. Se ceruse un spirit gigantic şi o voinţă neînduplecată pentru ca să o regenereze. O adevărată providenţă a fost aceea care îl trimisese pe Andrei baron de Şaguna“.